Nenorocită boală-i dependența

Totul începe-n viață dintr-o încercare,
Că-s jocuri, droguri, alcool sau o țigare.
Ai de luptat cu ea o viață-ntreagă
Chiar dacă la început o să îți placă.

În spatele dependenței stă câte o dramă,
Chiar dacă ne rugăm cu toți la o icoană.
Nu va fi dependent în viață
Un indolent cu inimă de gheață.

Doar cel ce pentru toate se consumă
Și pune tot la suflet, chiar și-o glumă.
Îi lasă ochii, țandără le sare,
Din orice vorbă spusă la-ntâmplare.

Își fac rău singuri, i-a durut,
Trași parcă la mașina de cusut.
Revin la viață triști și resemnați
Și nu mai sunt femei și nici bărbați.

Le crește toleranța bat-o vina,
Oricând poate să cadă ghilotina.
Un monstru negru la pieptul lui ne strânge,
Diavolul și dependența-s frați de sânge.

scrisă în 19 februarie 2018
dependent anonim

Mă aflu în programul ăsta de cinci luni

Când am venit prima oară aici la Centru

Dragă Centrule,

Mă bucur că ne-am cunoscut și că am trăit atât timp împreună . Când am ajuns la tine  eram, speriat de tot ceea ce urma să se întâmple între noi.

Nu am mai cunoscut un prieten ca tine. Tu mi-ai arătat până unde am putut eu  și alții să mergem pentru a ne hrăni boala. Am suferit mult împreună.

Mi-am acceptat, cu ajutorul tău, partea întunecată. Sunt imperfect. Sunt un plin de lacune. Și eu  am vrut să îți dau foc.  Să te văd fărâme.  Și mie mi-a fost frică și de asta m-am comportat ridicol uneori, cu tine. Pe scaunele casei tale am plâns , pe ele am înjurat, am vorbit necuviincios.

Dar tot tu m-ai ajutat să ies din lumea mea. M-ai făcut să înțeleg că merit mai mult.

Împreună am construit lucruri frumoase. Am găsit aici oameni frumoși.  Imperfecți. Adică la fel ca mine. Am văzut ce înseamnă să îți dai jos masca și să fii vulnerabil.

Am înțeles că fiecare om, ca și mine, are motivele sale pentru care e așa cum e. Și că oamenii se vor schimba , doar dacă vor și simt că au nevoie de schimbare.

Cândva, îmi amintesc că eram un student la Științe Politice care visa să schimbe o lume nedreaptă. Acum, tot ce îmi doresc este să fiu eu schimbarea pe care aș visa să o văd  eu în lume. Să fiu eu cel ce face lucrurile să se întâmple fără a aștepta nimic în schimb.

Veșnică recunoștință,

Vlad

Păcănel. Frânturi de viață. Și cioburi.

Poveste asta, care este 100% reală, a început pe când nu-mi dăduse încă mustața. În schimb îmi dăduse deja aparatul ”cinci bucăți” și mirajul unei lumi paralele. Eram cumva răstignit, cu un braț într-o lume firească, cu bune și cu rele, cu râsete și cu lacrimi, în timp ce al doilea braț atârna imaginar, într-un scenariu suprarealist. Răstigniții mor asfixiați, știați asta, nu ?  Simțeam acut și lipsa de aer și imposibilitatea de a mă mișca. Aș fi vrut să înțeleg cine sunt cu adevărat, ce s-a întâmplat cu băiatul mic, sensibil, plin de voință și optimism și cine e fantoma asta care sprijină pereții sălii de jocuri. Pentru cine trăiește fantoma asta? Și cu ce scop? Am avut nevoie de timp pentru a înțelege că am fost un actor care a jucat prea multe roluri și , la un moment dat,  a uitat cine  e el  cu adevărat.

A fost nevoie să mă dezbrac de recuzită, să schimb platoul și să înțeleg că teatrul în care jucam s-a  închis. Definitiv. M-am trezit în pielea goală și nu-l recunoșteam pe cel din oglindă și m-am înarmat cu răbdare până când am acceptat cine sunt cu adevărat , din ce material sunt făcut  și ce mi se potrivește. Mi-a fost greu să recunosc  că uneori ( DESEORI) mă comportam imatur, că aveam tendința să-i acuz pe ceilalți pentru faptele mele și mi-a fost greu să schimb toate aceste năravuri.

Și munca mea nu s-a încheiat acum, mai am încă mult de lucru.

Mulțumesc Equitas pentru răbdare și înțelegere, pentru sprijinul acordat în acest proces de autocunoaștere. Pentru mine Equitas este lacătul pus pe ușa teatrului absurd în care vremelnic am jucat.

by Stelică A