Modificări produse de toxicodependenţă în structura personalităţii

Experienţa drogului este ca orice experienţă – semnificaţia sa se găseşte în primul rând în persoană, nu în substanţă, care nu face decât să o elibereze. La ce duce această eliberare, la confuzie sau la perspicacitate extatică, depinde de individ şi de circumstanţe. Indivizii nu găsesc, în pretinsele zboruri pe aripile opiului sau haşişului, ori în ameţeala cocainei sau alcoolului, decât ceea ce resursele facultăţilor lor le permit să invoce, şi asta pentru scurt timp înainte de a cădea într-o sterilitate spirituală reproductivă.

Consumul de droguri conduce foarte des la aşa-numitul „sindrom deficitar“, caracterizat prin:
a. Deficit de activitate: activitatea se centrează în special pe efortul de a-şi procura drogul, justificându-şi inerţia prin raţionamente

pseudo-filosofice şi antisociale; este frecvent întâlnit la consumatorii de opiacee;
b. Deficit de funcţionare intelectuală (ideaţie latentă, tulburări ale atenţiei şi memoriei);
c. Deficit de bună dispoziţie şi afectivitate (doar drogul rămâne investit afectiv); starea aminteşte de indiferenţa afectivă a hebefrenicilor şi favorizează apariţia stărilor depresive, în special în timpul dezobişnuirii, ceea ce împinge la reluarea toxicomaniei.
La un consum prelungit de droguri apare o stagnare a dezvoltării psihice, deoarece persoana toxicodependentă îşi organizează viaţa în jurul procurării de drog şi nu mai este deschisă faţă de alte experienţe ale vieţii, astfel achiziţiile făcute de ea scăzând foarte mult. Implicit vom avea şi rămânerea în urmă a maturizării psihice, iar, atunci când dependenţa apare la vârste mai fragede, repercusiunile se fac simţite în plan psihosomatic.
Dependenţa de droguri accentuează conduitele evitante şi ideea de incapacitate, prin mecanismul feed-backului. Dacă iniţial drogul creează impresia că poţi să stăpâneşti problemele (prin ignorare), după perioada activă a drogului acestea revin şi mai acut şi persoana ia noi doze de substanţă pentru a se îndepărta de ele.
După mai multe cicluri de acest gen, senzaţia de ineficienţă personală se accenuează şi potenţează la rândul ei, nevoia de drog. În concluzie, ca o consecinţă a stilului de viaţă pe care îl duc toxicomanii, încrederea în sine scade, iar imaginea de sine se deteriorează.
Având în vedere toate acestea, constatăm că transformările produse de toxicodependenţă la nivelul personalităţii sunt profunde şi pot afecta chiar nucleul personalităţii când dependenţa durează de mai mult timp, de unde necesitatea psihoterapiei, ca o intervenţie de restructurare şi optimizare a personalităţii şi de construcţie a unui nou stil de viaţă.