Păcănel. Frânturi de viață. Și cioburi.

Poveste asta, care este 100% reală, a început pe când nu-mi dăduse încă mustața. În schimb îmi dăduse deja aparatul ”cinci bucăți” și mirajul unei lumi paralele. Eram cumva răstignit, cu un braț într-o lume firească, cu bune și cu rele, cu râsete și cu lacrimi, în timp ce al doilea braț atârna imaginar, într-un scenariu suprarealist. Răstigniții mor asfixiați, știați asta, nu ?  Simțeam acut și lipsa de aer și imposibilitatea de a mă mișca. Aș fi vrut să înțeleg cine sunt cu adevărat, ce s-a întâmplat cu băiatul mic, sensibil, plin de voință și optimism și cine e fantoma asta care sprijină pereții sălii de jocuri. Pentru cine trăiește fantoma asta? Și cu ce scop? Am avut nevoie de timp pentru a înțelege că am fost un actor care a jucat prea multe roluri și , la un moment dat,  a uitat cine  e el  cu adevărat.

A fost nevoie să mă dezbrac de recuzită, să schimb platoul și să înțeleg că teatrul în care jucam s-a  închis. Definitiv. M-am trezit în pielea goală și nu-l recunoșteam pe cel din oglindă și m-am înarmat cu răbdare până când am acceptat cine sunt cu adevărat , din ce material sunt făcut  și ce mi se potrivește. Mi-a fost greu să recunosc  că uneori ( DESEORI) mă comportam imatur, că aveam tendința să-i acuz pe ceilalți pentru faptele mele și mi-a fost greu să schimb toate aceste năravuri.

Și munca mea nu s-a încheiat acum, mai am încă mult de lucru.

Mulțumesc Equitas pentru răbdare și înțelegere, pentru sprijinul acordat în acest proces de autocunoaștere. Pentru mine Equitas este lacătul pus pe ușa teatrului absurd în care vremelnic am jucat.

by Stelică A